Istoria insulei

Istoria insulei nu a fost lipsită de furtuni, și nu mă refer doar la uragane. Judecând după relicvele străvechi, primii coloniști curajoși ai insulei au fost, probabil, indienii Ciboney, acum aproximativ 3500 de ani. Ei aparțineau unui subgrup al Arawakilor.

Mai târziu, un alt grup de Arawaki a sosit din bazinul Orinoco, din America de Sud, în jurul anului 800 d. Hr. Au numit St. Martin „Soualiga” sau „Țara sării”, datorită bazinului său salin, care există și astăzi. Așa cum era firesc pentru acele vremuri, societatea lor trăia în principal din agricultură și pescuit. Locuiau în clădiri cu acoperișuri de paie care, potrivit istoricilor, erau suficient de rezistente ca să facă față uraganelor. Cine a văzut vreodată un uragan sau doar urmele lui știe că așa ceva e exclus...

Au creat o civilizație pașnică, cu o artă rudimentară și o cultură spirituală.

Viața lor a fost însă dată peste cap când au sosit indienii Carib, originari din aceeași regiune. (Numele lor este același cu cel al îndrăgitei beri care se găsește pe insulă și astăzi...). Caribii erau un popor războinic, așa că, potrivit obiceiurilor lor, i-au ucis pe bărbații Arawaki și le-au înrobit pe femei. Când europenii au descoperit Caraibele, societatea Carib îi înlocuise deja aproape complet pe Arawaki.

Adevărata problemă a început, desigur, odată cu sosirea europenilor...

În 1493 noiembrie 11, de ziua Sfântului Martin, Columb (primul adventure traveller) a zărit insula în timpul celei de-a doua călătorii și, de înțeles, a numit-o Isla de San Martín, după Sfântul Martin din Tours. Deși a declarat-o teritoriu spaniol, Columb nu a pus niciodată piciorul pe insulă, iar Spania considera colonizarea ei lipsită de importanță și nerentabilă. Să ne gândim că pe atunci turismul nu era încă un sector economic important.

În schimb, francezii și olandezii râvneau deja la insulă. Francezii voiau să colonizeze insulele dintre Trinidad și Bermuda, iar pentru olandezi Saint Martin era un punct convenabil la jumătatea drumului dintre coloniile lor din Noul Amsterdam (actualul New York) și Brazilia.

Pe insulă trăiau puțini oameni, așa că olandezii au întemeiat o așezare fără să întâmpine rezistență, în 1631. Au ridicat un fort numit Fort Amsterdam pentru a se apăra de invazii. Jan Claeszen Van Campen a fost primul guvernator, iar în scurt timp Compania Olandeză a Indiilor de Vest a început și exploatarea sării.

Pe insulă au apărut și așezări franceze și britanice. Văzând coloniile prospere și câștigurile economice aduse de comerțul cu sare, spaniolii au început să găsească locul mai atrăgător. Războiul spaniol-olandez, care se desfășura între Spania continentală și Olanda, le-a dat un motiv în plus să atace.

În 1633, forțele spaniole au luat insula de la olandezi, au preluat controlul asupra teritoriului și i-au alungat pe majoritatea sau chiar pe toți coloniștii. La Point Blanche au construit Vechiul Fort Spaniol pentru a asigura teritoriul. Deși olandezii au încercat de mai multe ori să recucerească insula, nu au reușit. La 15 ani după ocuparea insulei, în 1633, războiul spaniol-olandez s-a încheiat. Cum nu mai aveau nevoie de o bază în Caraibe, iar insula aducea prea puțin profit, spaniolii nu au mai fost dispuși să o apere. În 1648 au părăsit din nou insula.

Saint Martin era din nou liberă, iar atât olandezii, cât și francezii au profitat de ocazie pentru a se stabili iar aici. Nu există exemplu mai bun pentru cunoscuta vorbă „istoria se repetă”. Coloniștii olandezi au venit din Saint Eustatius, iar francezii din Saint Kitts. După câteva conflicte la început, ambele părți și-au dat seama că niciuna nu avea să cedeze ușor. Pentru a evita un război în toată regula, în 1648 au semnat Tratatul de la Concordia, care a împărțit insula. Tratatul a fost semnat de cei doi guvernatori ai insulei, Robert de Longvilliers din partea Franței și Martin Thomas din partea Republicii Olandeze. Francezii au păstrat teritoriul nordic pe care îl ocupaseră și coasta orientată spre Anguilla, în timp ce olandezii au primit orașul și teritoriile din jur, pe coasta sudică. Locuitorii puteau împărți resursele naturale ale insulei.

În jurul împărțirii insulei s-a născut o legendă. Potrivit ei, pentru a-și stabili granițele, cele două părți au organizat o întrecere. Un domn francez a băut vin, iar un domn olandez a băut jenever (rachiu olandez). Când amândoi au băut destul, au pornit din Oysterpond, de pe coasta estică a insulei. Francezul a mers de-a lungul coastei nordice, iar olandezul de-a lungul celei sudice. Acolo unde s-au întâlnit cei doi domni a fost trasată granița. Dar, pentru că olandezul a întâlnit o doamnă și s-a oprit să doarmă, ca să scape de oboseala provocată de rachiu, francezul a reușit să străbată o distanță mai mare. Totuși, potrivit legendei, francezul se pare că a trișat când a luat-o de-a dreptul prin partea de nord-est a insulei, câștigând astfel mai mult pământ pentru țara sa. Legenda îi mai acuză pe francezi și că, în ciuda înțelegerii, reprezentantul lor nu a mers ca un domn, ci din când în când chiar a alergat.

Deși este povestită adesea și astăzi, întâmplarea nu se bazează pe fapte istorice. La negocierea tratatului, francezii aveau o flotă militară importantă în apropierea coastelor, pe care au folosit-o ca amenințare.

Deși fusese încheiat un tratat care stabilea granițele, relațiile dintre cele două părți nu au fost întotdeauna prietenoase. Între 1648 și 1816, conflictele au schimbat granița de șaisprezece ori. În cele din urmă, francezii au ieșit în avantaj, cu 21 de mile pătrate (54 km2), față de cele 16 mile pătrate (41 km2) ale părții olandeze.

În 1651, Compagnie des Îles de l'Amérique a vândut partea franceză a insulei Ordinului Maltez al Sfântului Ioan. După cei 14 ani de stăpânire ai ordinului, în 1665, aceasta a fost înapoiată Companiei Franceze a Indiilor de Vest, împreună cu celelalte posesiuni ale ordinului din Caraibe.

Deși spaniolii au adus inițial un număr mic de sclavi pe insulă, mai târziu au adus sclavi în masă pentru a lucra pe plantații, deoarece cultivarea bumbacului, a tutunului și a trestiei de zahăr promitea profituri mari. Populația de sclavi de culoare a ajuns rapid să fie mai numeroasă decât cea a proprietarilor de pământ albi. Așa cum se obișnuia în acea epocă, sclavii erau supuși unui tratament crud. Prin urmare, în mod de înțeles, au organizat revolte și, datorită numărului lor covârșitor, au și reușit să obțină rezultate. În 1848, francezii au abolit sclavia în coloniile lor, inclusiv în partea franceză a St. Martin. În urma acestei decizii, sclavii de pe partea olandeză a insulei au protestat și au amenințat că vor fugi pe partea franceză. Autoritățile olandeze au cedat și i-au emancipat pe sclavii din colonii. Deși această hotărâre a fost respectată la nivel local, sclavii au devenit liberi din punct de vedere juridic abia în 1863, când olandezii au abolit sclavia în toate coloniile lor insulare.

Insula are și astăzi două administrații statale, însă în prezent conflictele au dispărut practic. Populația franceză, cea olandeză și populația locală de culoare, formată din descendenții foștilor sclavi care au rămas aici, trăiesc pașnic împreună.

După abolirea sclaviei, sistemul plantațiilor a intrat în declin, iar economia insulei a avut de suferit. În 1939, St. Martin a primit un impuls important când a fost declarată port liber de taxe vamale. Olandezii au început să se concentreze pe turism din anii 1950. Francezilor le-au mai trebuit douăzeci de ani ca să înceapă să-și dezvolte industria turistică. În prezent, turismul reprezintă coloana vertebrală a economiei de pe ambele părți ale insulei.

Uraganele Luis și Donna au provocat pagube importante pe insulă în secolul XX., dar de fiecare dată infrastructura și economia și-au revenit.

În 1994, Regatul Țărilor de Jos și Franța au semnat Franco-Dutch treaty privind controalele la frontieră din Saint Martin, care permite controale comune franco-olandeze pentru „zborurile cu risc”. După o oarecare întârziere, tratatul a fost ratificat și în Țările de Jos, în 2006. noiembrie, iar apoi a intrat în vigoare la 2007. august 1. Deși tratatul este acum în vigoare, prevederile sale nu au fost încă puse în aplicare, deoarece grupul de lucru stabilit prin tratat nu a fost încă înființat. La urma urmei, graba nu e tocmai o trăsătură a Caraibelor.

În 2017 septembrie 6, uraganul Irma - o furtună de categoria 5+ - a distrus practic insula, cu viteze susținute ale vântului de peste 180 MPH. Țările de Jos și Franța au creat diferite fonduri pentru redresarea economiei insulei. Olandezii au pus la dispoziție un fond de 550 de milioane de euro, administrat de un birou de planificare a reconstrucției, cunoscut și sub numele NRPB.

Din partea franceză, din păcate, ajutorul a venit mult mai lent și a fost mai puțin substanțial, dar, din fericire, viața obișnuită a revenit astăzi aproape complet la normal. Între timp, insula nu a uitat să fie Friendly Island.